Cu jumătate de dioptrie sub nivelul optim de vedere, ocupată până peste cap cu amenajări, serviciu și plata utilităților, în mijlocul unei toamne mai dulci ca un fagure și care miroase îmbătător a struguri copți, mă plimb seară de seară absorbind prin toți porii miresmele orașului meu natal. În sfârșit am ajuns acasă.
Partea cea mai frumoasă a faptului că am zidurile mele este că mă simt îndreptățită să îmi cumpăr tablouri pentru ele.
Se termină aici blogul acesta. Nu mai sunt departe. M-am întors acolo unde îmi doream și unde nu mai speram să ajung. Am reînceput să trăiesc.

