Houellebecq si inutilitatea mea

Conform ultimelor calcule ma apuca aproximativ o data la zece ani. Ceea ce nu-i chiar rau. Intre timp pot sa ma marit, daca vreau sa fac si copii. Sau diverse alte chestiuni la fel de futile.

Nu ma refer la sinucidere. Aia nu mai e interesanta. Am patit-o cam ca si cu marea dragoste care devine obisnuinta. Stiti faza, cand va mutati impreuna cu el-ul dupa o poveste romantica durata cine stie cat si dupa cateva zile realizati ca nu-i printul din povesti, ca si el se scobeste in nas sau intre dinti cam ca toti muritorii de rand, ba se mai si scarpina in fund cu pofta de cate ori are impresia ca sunteti atente in alta parte. Cam asa si eu cu sinuciderea. Dupa o convietuire indelungata cand orice problema devenea nesemnificativa la gandul ca la o adica totul se putea intrerupe cand aveam eu chef, pare o viata sub anestezie de care m-am plictisit. Teoretic e mai dificil sa continui sa traiesti, nu sa mori.

Asadar vorbeam de senzatia care ma bantuie intens de cateva zile. Houellebecq e de vina, asa cum data trecuta mi s-a intamplat din cauza lui Cioran. Acu 10 ani m-a trasnit in mijlocul unei intersectii, cred ca era cam prin aceeasi perioada, imi amintesc o caldura irespirabila, cam ca acum. Tre’ sa fi fost tot august. Si m-a cuprins mirarea intensa cum ca de ce mai respir. Din fericire e cam greu sa incetam functiile automatice ale corpului doar prin puterea vointei, altfel terminam toata treaba in mijlocul masinilor care deja incepusera sa ma claxoneze ca stateam ca imbecila si nu reuseam sa inteleg ce-i de facut in secunda urmatoare. Acu’ e un pic mai dezvoltata chestiunea. In sensul ca senzatia de inutilitate e aceeasi, dar a cuprins tot, nu numai respiratia pentru care ecologistii m-ar felicita intens (probabil ca si noi, oamenii, ca si vacile, poluam doar respirand, ca sa nu mai vorbesc de tigarile consumate de atunci).

Si discutii cu o prietena, care e disperata ca n-a facut nimic pana la 30 de ani. Definiti “nimic”, imi venea sa-i spun. Dar n-am facut-o, era prea trista si cu probleme din acelea reale, la care tu, de pe margine, nu poti decat sa ridici din umeri, ca oricum doar ea le poate rezolva. Si sentimentul acela persistent de inutilitate. Ce-am facut? Am salvat pe cineva de la moarte, altcineva m-a salvat pe mine, dar nimic mai mult. N-am descoperit nimic ce-ar putea schimba umanitatea in bine sau in rau, supravietuiesc pur si simplu de la o zi la alta cu singura placere a cititului, macar de-as mai avea vreo placere-doua la activ. Ar fi mai interesant daca m-ar extazia mancatul, de exemplu. Sa traiesti ca sa mananci… mai convenabil decat sa traiesti ca sa ti se intample la un moment dat marea iubire.

De fapt cred ca asta m-a stresat cel mai tare la Houellebecq. Faptul ca el considera iubirea ca unica salvare. Dar asta presupune implicit doua persoane. Ori eu am renuntat sa mai sper ca se poate… O fi semn de batranete asta. Sau de maturitate, ar spune altii.

Anunțuri
Published in: on Septembrie 6, 2009 at 19:59  Comments (12)  

The URI to TrackBack this entry is: https://llollitta.wordpress.com/2009/09/06/houellebecq-si-inutilitatea-mea/trackback/

RSS feed for comments on this post.

12 comentariiLasă un comentariu

  1. unde considera asta? adica .. in ce carte?
    sau da-mi un exemplu de remarca din care ai desprins asta 😛

    mie houellebecq mi s-a parut mereu gretos de misogin. atat de misogin ca ma simteam o carpa saptamana intregi dupa ce terminam fiecare carte de-a lui.
    si uram barbatii ;D
    si da, sentimentul ala de inutilitate. dar parca mai puternic simteam ca urasc barbatii ;D
    oricum, sunt curioasa. eu cred ca am citit tot ce-a scris. si mi s-a parut peste tot misogin. chestie care nu se potriveste cu .. (marea) iubirea, salvatoare
    aveam o prietena careia i se parea ca.. houellebecq are aerul ca numai femeile pot schimba/ salva lumea.. pe care au distrus-o barbatii. cu sensibilitatea lor, cu dragostea neconditionata.. etc 😛
    :))
    ma gandesc acum ca poate fiecare dintre noi (3) a ‘desprins’ din houellebecq o idee care de fapt ne obseda pe noi. adica pe mine ma obsedeaza ca barbatii sunt misogini. pe tipa ca barbatii sunt tampiti si distrug lumea .
    pe tine, poate.. marea iubire ;D

  2. eu cred ca impartasesc parerea prietenei tale, sau cel putin mie cam asa mi s-a parut. Citez din Particulele elementare

    „Treizeci de ani mai tîrziu, Michel ajungea incă o dată la aceeaşi concluzie: neîndoielnic, femeile sînt mai bune decît bărbaţii. Sînt mai afectuoase, mai iubitoare, mai miloase şi mai blînde; mai putin înclinate spre violenţă, spre egoism, spre afirmare de sine şi cruzime. lar pe deasupra sînt mai raţionale, mai inteligente şi mai muncitoare.
    In fond, se întreba Michel observînd reflexele soarelui pe perdele, la ce servesc bărbaţii? E posibil ca în alte epoci, cînd urşii erau numeroşi, virilitatea să fi jucat un rol specific şi de neînlocuit; dar de cîteva secole, era clar că bărbaţii nu mai serveau aproape la nimic. Uneori îşi înşelau plictisul jucînd partide de tenis, ceea ce nu era grav; alteori însă, considerau necesar să împingă înainte istoria, adică, in esenţă, să provoace revolutii şi războaie. Pe lîngă suferinţele absurde pe care le provocau, revoluţiile şi războaiele distrugeau tot ce era mai bun în trecut, astfel încît de fiecare dată totul trebuia luat de la capăt. Scoasă din făgaşul regulat al unei ascensiuni progresive, evoluţia umană căpăta astfel o mişcare haotică, destructurată, dereglată şi violentă. Pentru toate acestea, bărbaţii (cu gustul lor pentru risc şi joc, cu orgoliul grotesc, cu iresponsabilitatea, cu violenţa lor funciară) erau răspunzători direct şi exclusiv. O lume alcătuită din femei ar fi, sub toate aspectele, cu mult superioară; ar evolua mai lent, dar constant, fără întoarceri din drum şi fără contestări nefaste, spre o stare de fericire comună.”

    Eu nu l-am citit tot, doar Platforma si Particule elementare. Dar in amandoua singurele momente de fericire ale personajelor au fost „provocate” de femei cu care s-au iubit cu mirarea de a fi iubiti la randul lor. Chiar daca de fiecare data acea femeie exceptionala moare, sau poate tocmai din aceasta cauza, momentul ramane important in viata personajului.

  3. servus…
    mi-e tare cunoscută senzaţia… dar… supravieţuim 😉
    toate cele bune!

  4. Hei!

    Nu pot sa nu incep prin a reafirma ca Houellebecq este unul dintre cei mai buni scriitori ai tuturor timpurilor 🙂 Sunt efectiv nebuna dupa el, de-abia astept sa mai scrie ceva.
    Si eu ma simt apasata de inutilitate destul de des, dar speranta si increderea in iubire nu mi-am pierdut-o o secunda macar. Nu cred ca ceea ce ai spus spre final e vreun semn de intelepciune sau maturitate, ci de tristete deznadajduita. Sunt prea multe exemple de iubire in jur si prea multa frumusete ca sa crezi asa ceva. Si ti-o spune o deprimata cronic :):)

  5. Food For Depression, treaba cu exemplele de iubire din jur imi aduce aminte de perioadele de tinerete in care, singura fiind, ma apuca deznadejdea cand vedeam cupluri indragostite amorezand in jurul meu. atunci uitam tot ceea ce era nasol intr-o relatie si-mi doream cat mai degraba sa ma arunc si eu din nou intr-una. mereu cei de langa mine mi s-au parut mai fericiti, mai fara probleme decat eram eu. nu ca asta mi-ar fi provocat invidie in sensul rau al cuvantului. ci doar speranta ca la un moment dat mi s-ar fi intamplat si mie.
    cunosc si eu un cuplu fericit. poate singurul pe care il stiu. insa mereu ii intreb daca e adevarat ceea ce se vede. sunt terorizata de faptul ca la un moment dat s-ar putea desface. atunci chiar ca as ramane fara nici un fel de speranta…

  6. Ma mai apuca si pe mine criza timpului. Eu asa-i zic. Oamenii spun ca mai am timp. Nu conteaza ca-s 24 sau 30, conteaza ca din momentul ala sa se intample ceva.

    Nu stiu ce sa zic cu iubirea si despre ea. Eu iubesc, dar canvda am promis sa n-o mai fac. Iubirea nu salveaza neaparat, dar parca mai alina

  7. cred ca se poate chema si asa… desi cand ma gandesc la timp e si mai grav. presupun ca dupa 30 e normal mai ales la femei sa se crizeze…

    ma bucur pentru tine ca iubesti. e un lucru mare!

  8. O fi semn de batranete asta. Sau de maturitate, ar spune altii…eu cred ca e vorba (doar)de luciditate, de unul din momentele ei ”pline” si dure, adica amare, fara concesii

  9. face rau luciditatea asta. parca spunea camil petrescu treaba cu luciditatea si drama, nu? mare dreptate mai avea…

  10. nu e normal de loc sa se crizeze.
    a, ca e de inteles… sa zicem. io m-as criza daca as ramane fara amintiri ( ca tot vorbeai…) mi se pare groaznic sa nu mai stiu ce si cum, si sa-mi imaginez ca cineva ma asteapta undeva, iar eu habar n-am si nici nu-mi pasa. :)))

  11. Houellebecq nu e nici pe departe un tampit, doar ca e francez. Si romanul francez scartaie rau de tot de vreo 10 ani incoace, e nenorocire!

    Sau: n-am io acces la limba, si de aia nu ma prind cat de bine scrie, cu adevarat; pentru ca si traducatorii romani din franceza sau cam panarame, si asta nu de azi de ieri, ci cam de multisor!

  12. eu nu l-am citit in original, pentru ca franceza mea scartaie ingrozitor. dar m-a fascinat in traducere romana. nu vreau sa-mi inchipui cam ce efect mi-ar putea face in franceza…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s