Magicianul lui Fowles

„Barbatilor le place razboiul pentru ca li se pare singurul mod de a fi luati in serios. Pentru ca isi imagineaza ca este singura ocazie in care femeile inceteaza sa-si mai bata joc de ei. Razboiul le permite sa reduca femeile la rang de obiecte. In aceasta consta marea deosebire dintre sexe. Barbatii vad obiecte acolo unde femeile vad relatiile dintre obiecte; relatii generate de nevoia pe care obiectele o au unul cu celalalt, de nevoia de dragoste si dorinta de armonie. Este o dimensiune in domeniul sentimental care barbatilor le lipseste cu desavarsire. O dimensiune care face ca toate femeile adevarate sa nu vada in razboi decat o odioasa absurditate. […] Razboiul e o psihoza creata de incapacitatea noastra de a percepe relatiile. Relatiile noastre cu cei din jur; relatiile cu situatia noastra economica si istorica. Si, mai ales, relatia noastra cu neantul. Cu moartea.”

Am fost doua zile pe taramurile Greciei si nu numai, in compania lui Fowles. Si mi-am recunoscut-descoperit o parte dintre motoarele actiunilor vietii mele intr-un fel de lectie de psihiatrie aplicata. M-a tinut cu sufletul la gura pana in ultimul paragraf. Mi-as fi dorit o experienta asemanatoare. Atat de insetata de cunoasterea proprie incat ma intreb daca e meritul scriitorului sau al conceptelor psihanalitice folosite. Mai-mai ca mi-ar veni sa ma duc si eu la psihanalist daca as sti ca se pricepe sa imi explice asa de bine ce-i cu mine.

Nu ca neaparat cunoasterea e totul. Mai trebuie si acceptare. Si interiorizare a informatiei. Ca daca nu raman asa ca multe din colegele mele de facultate care si la licenta tot de pe cartile pentru bac invatau. Ca tot ceea ce-au citit dupa a trecut peste ele ca apa peste penele gastelor.

Oare chiar, ma intreb, e posibil sa iti accepti cu glas tare toate neajunsurile si sa te straduiesti sa le schimbi? Si-n definitiv, de ce sa le schimbi? Ca sa devii un produs-model al societatii? Sau egalul unora pe care ii consideri elita?

In definitiv, suferinta transformarii chiar ne devine? „Suferinta il innobileaza atat pe cel ce o cauzeaza, cat si pe cel ce o suporta sau cel putin ne face mai putin abjecti… Un soi de autoiertare deghizata, ideea ca, intr-un fel, suferinta innobileaza viata, astfel incat suferinta pe care o cauzam altora devine, conform unor reguli algebrice dubioase, egala cu innobilarea sau, oricum, cu imbogatirea vietii, prin intermediul acelei retrageri – caracteristica a secolului XX – o retragere din continut spre forma, din sens in aparenta, din etica in estetica, din aqua in onda.”

Pentru cei care inca n-au dat de carte pun si-o fabula frumoasa, evident, tot de acolo, care sa starneasca, daca mai este nevoie, cheful de lectura:

„A fost odata un tânar print, care credea în toate lucrurile în afara de 3: nu credea în Dumnezeu, în printese, si în insule.Împaratul, tatal sau,îi spuse ca aceste lucruri nu exista si cum nu erau nici printese, nici insule, nici vreun semn al existentei lui Dumnezeu în împaratie, tânarul print îi dadu crezare.Dar într-o zi fugi în împaratia vecina, aici spre mirarea sa, vazu insule lânga coasta si pe aceste insule niste fapturi stranii si tulburatoare carora nu îndrazni sa le dea un nume.În timp ce cauta o barca, un barbat în tinuta de seara se apropie:
– Insulele de acolo sunt adevarate?, întreba printul.
– Bine înteles.
– Si fapturile acelea stranii si tulburatore?
– Sunt printese adevarate si autentice.
– Atunci trebuie sa existe si un Dumnezeu!, striga printul.
– Eu sunt Dumnezeu, îi raspunse domnul înclinându-se.
Printul se întoarse acasa si îi reprosa tatalui:
– Am vazut insule, printese si pe Dumnezeu.
Împaratul ramase impasibil:
– Nu exista insule adevarate, nici printese adevarate, nici Dumnezeu adevarat.
– Dar l-am vazut cu ochii mei.
– Avea mânecile suflecate?
Printul îsi aminti ca da si împaratul zâmbi:
– E un costum de magician ai fost pacalit.
Auzind acestea printul se întoarse în împaratia vecina si îi spuse indignat omului în haine de seara:
– Tata mi-a spus cine esti, data trecuta m-ai pacalit, dar acum nu, stiu ca insulele si printesele nu sunt reale pentru ca tu nu esti decât un magician.
Omul în tinuta de seara zâmbi:
– Nu eu te pacalesc.La tine acasa sunt multe insule si multe printese, dar tatal tau le tine sub vraja si nu le poti vedea.
Printul se întoarse acasa gânditor si se uita drept în ochii tatalui:
– E adevarat ca nu esti împarat, ci doar magician?
Împaratul zâmbi si îsi sufleca mânecile:
– Da, fiule, sunt magician.
– Atunci barbatul de pe mal era Dumnezeu.
– Acela era doar un alt magician.
– Trebuie sa cunosc adevarul adevarat, adevarul de dincolo de magie.
– Nu exista adevar dincolo de magie.
Printul zise cu tristete:
– Am sa ma omor.
Prin vrajile sale împaratul chema Moartea ca sa vina.Moartea aparu în usa si facu semn tânarului print sa vina cu ea.Printul se înfiora, îsi aminti de insulele frumoase, dar ireale si de printesele ireale, dar frumoase.
– Prea bine, zise printul.Voi putea îndura totul.
– Vezi fiule, zise împaratul, acum esti si tu magician.”