Puterea autenticității

Cel mai important dar pe care ni-l putem oferi nouă înșine este angajamentul de a ne trăi viața autentică.

Totuși, nu este ușor să fim cinstiți cu noi înșine.

Trebuie să ne eliberăm de ispitele societății și să ne trăim viața în condițiile impuse de noi, cu valorile noastre și în armonie cu visurile noastre originale.

Trebuie să ne accesăm propriul sine ascuns; să ne explorăm speranțele, dorințele și slăbiciunile profunde și nevăzute, cele care ne fac să fim noi înșine.

Trebuie să înțelegem prin ce am trecut și spre ce ne îndreptăm.

Fiecare decizie pe care o luăm, fiecare pas pe care îl facem trebuie să fie atestate de angajamentul nostru de a trăi o viață reală, sinceră și autentică pentru noi înșine și pentru nimeni altcineva.

Și, pe măsură ce continuăm, putem fi siguri că vom avea parte de un noroc ce ne va întrece cu mult orice închipuire.

Din „Scrisorile secrete ale călugărului care și-a vândut Ferrari-ul” – de Robin Sharma

Reclame
Published in: on septembrie 22, 2018 at 21:56  Lasă un comentariu  

Tango de duminică

În orașul mic de provincie, cu străzile deja pustii de la 6 după-amiază, începuse să ningă mărunt în acest sfărșit capricios de martie. Nici vremea bună nu scotea prea multă lume din casă duminica după-amiază, dar azi până și cerșetorul de sub felinarul din centru își părăsise deznădăjduit postul.

Înfofolite în blănuri date cu mult parfum, doamnele serioase ale urbei se îndreptau în grupuri mici spre singurul divertisment anunțat cu două săptămâni înainte: seara de tango argentinian.

Lume multă, lume bună la filarmonică. Sala plină la distracția culturală demnă de familiile sus-puse ale orașului: solista tânără și frumoasă, cei 4 bărbați bine care mai fuseseră la un spectacol acum câteva luni și mângâiaseră fanteziile doamnelor cu coafuri țepene.

Surpriza serii: la ultima bucată interpretată, a intrat în scenă un cuplu de dansatori de tango. Ca o singură ființă, publicul s-a îndreptat în scaune ațintind privirile până atunci ușor adormite spre colțul scenei în care cei doi se așezaseră în poză.

myanmartango-dance

Când a început bucata, patosul acordionistului a stârnit un freamăt în mulțime. Chinul instrumentului alungit pe genunchi, asemeni unui trup de femeie dezmierdată cu îmbrățișări puternice, și-a găsit ecou în mișcările pe care dansatoarea le unduia sub palma posesivă a partenerului ei.

Între apropieri și atingeri, chemări și respingere, patima tangoului a unit acordionist și dansatoare. De podul lor suspendat între sunet și mișcare s-au agățat zecile de ochi ai spectatorilor cu răsuflarea tăiată.

Bărbații pândeau mișcările care desfăceau șlițul rochiei până la despicătura coapselor. Femeile simțeau mâinile acordionistului frământându-le și se imaginau gemând de plăcere asemeni instrumentului, în timp ce vioara și violoncelul țineau ritmul cu sunete guturale.

Mâinile cuplurilor se cautau între scaune, fiecare cu altă fantezie, promițând o seară fierbinte la întoarcere. Buenos Aires invadase venele sătmărenilor. Sub cupola înaltă a filarmonicii, printre ornamentele baroce, se ridica respirația fierbinte de dorință argentină.

Într-o explozie de sunet și gest, cvintetul a încremenit pe nota de final a partiturii. Aplauzele au zguduit sala, iar oamenii s-au trezit înapoi în corpurile spălate și parfumate pentru serata culturală. Ușor stânjeniți, au început să se foiască parcă pentru a se convinge că n-au părăsit învelișul de oase reumatice.

Sigur vor cumpăra CD-ul la ieșire, se gândi solista mulțumită. Provincia iubea cel mai mult tangoul.

Published in: on martie 21, 2018 at 00:48  Lasă un comentariu  
Tags: , , ,

O cale spre viitor

Într-o societate românească în care toți ne plângem de ceilalți, dar fiecare așteaptă să facă altul ceva pentru ca lucrurile să reintre pe un făgaș normal, educația poate fi singura cale către un viitor mai bun.

Există oameni care se străduie să rupă cercul vicios al sărăciei pentru copiii care mâine vor fi electoratul ce ne va pune noii conducători în fruntea țării.

Dă-le o mână de ajutor să combată abandonul școlar și mâine fiecare dintre acești copii va putea gândi de unul singur care variantă este mai bună pentru el sau pentru noi toți.

Fuga de dupa-amiezele de duminică

Cândva în tinerețe, pe când locuiam încă în orașul natal, aveam o teroare atot-cuprinzătoare de după-amiezele de dumincă. Atunci când orășelul era mort și mai ales vara părea că totul se lichefiază într-un fel de plasmă în care nu se mai putea distinge mineralul de viu. Fantasticam la bombe atomice care să curețe oamenii aceia lipsiți de vise. Am fugit de aproape 20 de ani de acolo.

Azi am găsit un fel de explicație pe care atunci n-am avut cum să o formulez, deși o simțeam:

„Pe măsură ce renunțăm la visele noastre şi găsim pacea, a reluat el după o clipă, cunoaştem o scurtă perioadă de linişte. Dar visele moarte încep să putrezească în noi şi să ne infesteze toată atmosfera. Devenim cruzi față de cei ce ne înconjoară, şi în final întoarcem această cruzime asupra noastră înşine. Apar suferințele şi psihozele. Ceea ce voiam să evităm în luptă – decepția şi eşecul – devin singura moştenire de pe urma laşității noastre. Şi într-o bună zi, visele moarte şi putrezite fac aerul de nerespirat şi ne vom dori moartea, moartea care ne eliberează de certitudinile noastre, de ocupațiile noastre, şi de acea cumplită pace a după-amiezelor de duminică.” (Jurnalul unui mag – Coelho)

 

Published in: on august 12, 2016 at 17:43  Lasă un comentariu  

O noapte de sanziene

-Ja draq care!

-San dilo!

-Morții ei de ploaie! Șefule, stăm înghesuiți ca animalele!

-Mai taci, măi Bruzli. Nu vezi că arăți ca o murătură ofilită? Și puți și mai rău. Stați dreac aici, că în case a intrat apa până la geamuri! Câți erați în coșmelie?

-14, să trăiți, șefu!

-Aici stați câte 4 în cameră și tot nu vă convine…

-Da, mâncați-aș gurița lu’ matale, da’ ne mor caii. Ne-ați pus pază la poartă și nu-i putem aduce cu noi.

-Las’ că nu muriți o săptămână până se duce potopu’.

Bruzli schiță o caricatură de salut militar spre șeful de post și plecă bombănind. În urechile polițistului mai răsună ecoul unui moro car plin de năduf.

Întunericul îi împarte pe țigani în familii îngrămădite în dormitoarele improvizate din sălile de clasă. După 12 le-au stins autoritățile lumina ca să facă economie. Mâine aveau să primească și de mâncare.

Când a intrat Ileana purtând pe brațe o pâine mai aurie decât cosițele ei împletite, lui Romeo i s-a părut că cerul mohorât s-a luminat de-un curcubeu pe care nu reușea să îl vadă. Ochii lui verzi de jivină de baltă au aruncat o uitătură mijită spre atâta strălucire.

-Hai, fată, că mai avem de treabă, o împinse maică-sa spre țigan. V-am adus de-ale gurii.

Bruzli se rugă mieros de-o țigare. Îi ardea buza, după 2 zile de când nu mai fumase.

-Lasă-ne, cioară, că nu ne spurcăm noi cu dinastea! Luați de mâncați și spuneți bogdaproste, se mai rățoi femeia trăgând-o pe fată după ea spre ieșire.

**

Printre cântece și înjurături a răsărit luna peste țigani. Pe pleoapele închise Romeo păstra încă strălucirea cosițelor bălane. După ce-a mai deschis de două ori ochii ca să se convingă că totuși se stinsese lumina a căzut în somnul fără de vise din fiecare noapte.

În lanul de porumb în care se oprise ghiftuit armăsarul începu să simtă mai puternic mirosul jilav de noroi. Căldura nopții îi mângâia botul umed aducându-i dinspre sat adieri de oameni și fum. Romeo își umplu nările cu aromele cunoscute și o luă la galop spre ulițe.

Îmbătată de aroma teiului din curte care-i cotropise odaia Ileana ieși în răcoarea lunii. Nechezatul puternic din drum o atrase cu o forță necunoscută. Oare caii țiganilor se opriseră din nou în straturile de trandafiri de care avea atâta grijă? Ieși hotărâtă să îi alunge.

Murgul de abanos care o chemase spre poartă necheza ușor sub lumina catifelată a lunii. Ileana se înfioră când boarea răcoroasă îi lipi cămașa subțire de sânul rotund. Ar fi fugit înapoi în casă, dar armăsarul cu greabănul plecat își lipise botul de palma ei infierbântată. Și-a sumețit poalele cămeșii și l-a strâns dintr-o săritură între pulpele puternice. Fără alt îndemn calul a luat-o la fugă spre Dunăre până la plaja îngustă dinspre insulă. După o baie răcoroasă l-a lăsat din nou liber în fața porții.

***

În patul incomod de campanie Romeo mârâi întinzându-și oasele. Parcă avea o jenă în șale. Fentă doi pumni rapizi în aer și se scutură scuipând printre dinți.

-Mucles! se răsti către purandeii din jur. Își simțea capul greu ca după beție. Un fel de lumină îi stăruia îndărătul ploapelor. Oare blondina mai vine azi cu pâine caldă? îl întrebă pe taică-su.

Bruzli nu-i răspunse. Desfăcea niște chiștoace vechi pe care le adunase demult din praf ca să îngrămădească tutun de două fumuri.

Tânărul ieși și-o luă agale spre casă. Lacul care odată fusese ulița lor îl lua la mișto cu două rânduri de acoperișuri strâmbe. Na belea că nici măcar nu-l recunoștea pe-al lui. Începu să se uite în jur după niște lemne ca să le adune pentru focul de seară. Era noaptea sânzienelor și țiganii erau jurați să stea treji până după miezul nopții, altfel blestem mare se abătea asupra lor.

Sub șoproane n-avea chef să se pitească după butuci, așa că se întoarse fluierând spre vechea școala. Măcar pe seară de s-ar mai însenina, se gândi leneș încercând să miroase cât mai durează ploaia. Un pescaruș din înalt râse batjocoritor de nepriceperea lui.

****

Lanul de grâu era copt și cu paiele încă ude. În timp ce se uita cum se ridică luna și-a chemat și calul pe-aproape. Vântul și liniștea serii i-au închis ochii.

Ileana pornise pe câmp după sânziene. Își visa cu ochii deschiși ursitul care s-o ducă la celălalt mal, departe de ploi și noroaie. A văzut de departe calul și l-a ademenit cu un măr pe jumătate mâncat. Pe spatele animalului a uitat de flori și l-a îndemnat spre insula din mijlocul Dunării.

Între copacii bătrâni fata și-a dezbrăcat hainele și s-a întins în iarba neatinsă. Printre crengi și frunze razele lunii îi desenau bijuterii de lumină pe pielea caldă. Doar respirația calului îi mai amintea că nu este singură în univers. Când n-a mai auzit-o s-a ridicat îngrijorată să-l caute. Se făcuse deja miezul nopții și trebuia să fie demult acasă, cu florile galbene sub pernă, ca să se întâlnească în vis cu cel menit să-i fie soț.

Pe malul dinspre hotar calul cu ochi de țigan șoptea un descântec de val și de ducă. Luna îi îndulcea glasul vrăjit care o prinse pe fată ca într-o nadă. Urcată în spatele lui, au intrat în unde ca-n vis, mângâiați de stele. Vântul le-a amestecat urmele și-a tras un nor peste strălucirea dârelor din talazuri.

vintage_postcard_1909___woman_riding_horse_by_karredroses-d9w6klv(poza luata de pe Deviantart)

Published in: on iunie 21, 2016 at 02:12  Lasă un comentariu